Iarna asta seamănă cu o toamnă târzie perpetuă. Nor - ceață, ceață - nor, zile scurte, lumină puțină... Multă umezeală. Mă bântuiau niște gânduri triste... ani mulți de când s-a dus bunicu', taman înainte de sf. Ion... melancolie și tristețe... orice plecare a cuiva apropiat e dureroasă, într-un fel sau altul... și are ecou până nu se știe când. Până ajungi în starea de detașare absolută. Care e cam utopică pentru noi, muritorii de rând. Mă gândeam... poate și din cauza lui Pamuk cu Fortăreața albă (tocmai ce-am terminat-o ieri)... cât suntem de plini de spaime, noi oamenii. Spaime cețoase, nebuloase. Mereu prezente, mai surd uneori, mai acut alteori. Spaime care ne împing de la spate și nu ne lasă să fim liniștiți. Spaime ancestrale de a nu rămâne singur pe lume, spaime de a fi neiubit, spaime de a muri, spaime de necunoscut... grămezi de spaime și frici ne împovărează într-o oarecare măsură permanent. E cumva ca și cu greutatea coloanei de aer care ne apasă, există, ne-am obișnuit cu ea, o resimțim oarecum doar când nu suntem bine.
Am o stare neliniștită, nelămurită, ne-bună, nu știu de ce.
Am o stare neliniștită, nelămurită, ne-bună, nu știu de ce.
Comentarii