Treceți la conținutul principal

nomazi


Graurii din dosul blocului scârțâie, sfârâie, strâng arcul timpului după bunul lor plac. Sau poate timpul îi folosește ca slujitori, să-i întoarcă mecanismul. Sigur, în ziua de azi mulți nici nu mai știu cum e ăla un ceas cu arc. Un ceas deșteptător. Pe care trebuia să-l întorci zilnic ca să funcționeze. Și scotea un sunet aparte când întorceai ceasul. De fapt cheița sau nici nu mai știu cum se cheamă. Ca un minitehnicus strică-tot ce mă aflam, în copilărie am distrus multe ceasuri deșteptătoare. Le desfăceam, le deșurubam toate cele, să văd eu cum funcționează. Și până să-l desfac de tot, mă fascina cum se învârteau acolo tot felul de chestii, se mișcau, clincăneau implacabil, ca timpul pe care-l măsurau. Iar arcul! Da arcul era ceva fenomenal. O știu cei care s-au apucat să-l scoată din locul lui. Și zbangggggg! Cu un fâșâit sau nu știu cum să-l descriu, sărea din loc desfăcându-se. Arcul de oțel. Cred că puzderia de ceasuri asasinate de micul strică-tot s-au răzbunat la un moment dat. Cred că d-aia am obsesia asta cu timpul. Sau poate invers? În orice caz, recitind Momo m-am gândit iar (oare a câta oară?) la timp, la oameni, la cronica păsării arc, la graurii care nu-s ei chiar păsări-arc, dar învârt și ei niște cheițe mici la mecanismul timpului, niște cheițe secundare, dar totuși! Cât de adevărat e ce spunea Michael Ende în povestea-parabolă Momo... "Se părea că nimeni nu observa că, economisindu-și timpul, în realitate economisea cu totul altceva. Nimeni nu voia să admită că propria viață îi devenea tot mai săracă, mai uniformă și mai rece. (...) Dar timpul este însăși viața. Iar viața sălășluiește în inmă. Cu cât oamenii economiseau mai mult, cu atât aveau mai puțin."
Și nomazii? Păi la graurii-slujitori ai timpului mă gândeam. Și la oameni. Și la timpul nomad. Cum trece, se trecen, ne trece, ne trecem și așa mai departe. Și? Atât. Tic-tac. Timpul e în noi. Și noi suntem timp. Cum îl trăim, aia e chestia. Graurii și păsările-arc doar încearcă să ne reamintească ce uităm. Să ne scârțăie în urechi scrâșnetul timpului, ca să nu uităm de el. Adică de noi înșine.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş