Treceți la conținutul principal

Aberatio in integrum


O altă săptămână minunată. Sub spectrul gripei. Care de două (iată, deja trei) zile m-a făcut varză. Varză murată. Tocată. Terci. Muci. Whatever. Și totuși! Mă dau eu bătută așa ușor?! Cu gripa-n cap m-am preumblat prin lume. Lumea muzicală, de astă dată. Și întrucâtva parțial mondenă. Am fost (excepție excepțională) la două concerte. Recitaluri. Sau cum le-o fi zicând. Unul de jazz, miercuri - la Galeriile Occident și unul de violoncel și pian azi, adică deja ieri - vineri. Ambele frumoase și plăcute. Guri de aer în cenușiul tern al zilelor pe primăvară-iarnă gripate și nervoase. M-am distrat la seara de jazz, din cauza multitudinii de persoane fashionabile preyente, cu target agățământul, pare-se. În rest, jamon chorizo delicios și cică pe bune, spuneau fetele din grup mai umblate prin lume, la fel brânzeturile și vinurile degustate. mă rog, eu am prins doar alb, dar foarte bun, mărturisesc. Nu că aș fi vreo mare specialistă, dar... am o oarecare sensibilitate a gustului. educabilă, poate. mama măsii, poate în altă viață mă fac degustător de oarece chestii mișto. Muzica de jazz plăcută urechii, relaxantă, cumva ușor digerabilă. Că am mai ascultat și jazz d-ăla mai dificil, ba și din ăla foarte dificil (la care am capotat, se pare că limita mea de înțelegere era mai jos de-atât), iar ăsta era very friendly. Așa, de atmosferă. Văd că devin cinică. Mai bine mă opresc. Pentru că de fapt 98% mi-a plăcut. Și aș fi tras un pui de somn într-un hamac pe acordurile muzicale generate de cei trei muzicieni, așa de bine m-am relaxat. A fost amuzant că, la plecare, fetele își chemau taxiuri, eu așteptam troleul, la un moment dat strălucește de după cotitură firma luminoasă de troleu, alerg să-l prind, mă urc, merg aproape o stație, după care îmi dau seama că e posibil să fie un troleu care nu mă duce acasă (pe vremea mea, maică, când mergeam la master la SNSPA parcă orice troleu mergea către casă, sau pana mea, naiba știe!) mă uit pe aparatul de validat carduri, văd că într-adevăr e un 79, adică bad, bad, câh! și țuști! jos, mai ales că văzusem că-n spate era un 86, o cifră cunoscută, goog, very good. Și așa m-am salvat de peripeții în toiul nopții prin București. Mare chestie, ce să spun.
Mda. Iar azi am avut emoții toată ziua dacă reușesc să ajung la concertul de la sala radio. Astrele (sau morții măsii) mi-au fost favorabile, am reușit. Evident, am uitat să fac ceva, sper că nu era atât de important. Oi vedea luni. Minunata vreme ploios-vântoasă m-a inspirat enorm, aș fi zăcut cu mare plăcere în pat, dar... dacă nu-i chip, asta e. Mi-am dat nenumărate șuturi în cur să mă urnesc - a fost și faza cu taxiurile, peste tot nu răspundea nimeni, până la urmă a venit un taxi chemat printr-o aplicație de pe telefonul mobil al unui coleg - (mare chestie tehnologia asta, dar tot n-o să îmi iau smartphone, tot cu stupidphone al meu rămân în următorii x ani) și în cele din urmă, după emoțiiile date de cele n semafoare prinse între strada Sibiu și Răzoare, am ajuns prima. Și a trebuit să stau după Dominic, care avea biletul meu. Aura a ajuns târziu, dup ce începuse deja de ceva timp concertul. Eu m-am bucurat de câteva reprize de tuse, muci și lacrimi gripale (aerul condiționat sau ce mama lui o fi fost rules!), dar, în ciuda lor, tot mi-a plăcut concertul. Cred că a fost o singură piesă care nu mi-a plăcut. Eh, de să zic, m-am culturalizat? Să îmi fie de bine. Nu știu exact cum, dar mi-am făcut damblalele. Nu mă prea țin balamalele... dar... aia e. Acu să vedem dacă o să fiu în stare să merg cu gagicile de la dansuri la Dancemasters. Biletul l-am luat încă de pe 8 martie, când ne-am întâlnit (aproape toate) la gulașul de la Vilacrosse.
Da, deși mi-am propus să aberez grozav, văd că... abia dacă îmi iese. Pana mea, și ce dacă. Azi m-au venit cărțile comandate. Așa că am Momo și Poveste fără sfârșit. Caut soluții găsesc doar ipoteze, probleme și soluții canci. Nexam soluții? ieșiri din căcat? ceva, o luminiță la un capăt de tunel? acu nu c-s gripato-deprimată, dar chiar nu se vede nimic. pușca mea!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş