Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din ianuarie, 2013

Râpa

Azi, in drum spre casă, în autobuz, nuș' de ce mi se tot învârtea prim cap Râpa. Dau și eu ca omul o căutare pe youtube, versiuni peste versiuni, care mai de care mai modificată (ca linie melodică). Și-așa am rămas cu buza umflată. Unde sunteți haiducilor, gașcă nebună de odinioară, să mai cântăm împreună Râpa? Deh, ce vremuri... Ce mai fac și pe unde le mai sticlesc ochișorii cântăreților de altă dată... Șox, Dog, Baftă, Plantă și noi toți ceilalți cu backing vocals... Și "Fără petale", desigur, zbierat. Trecut-au anii! După o lungă perioadă blank, văd că liniștea începe să-mi sune-n cap a muzică. Music is back!

Fade

Memoria... oamenii. Incredibil cum putem pierde pur și simplu din vedere oameni care de fapt nu ne sunt indiferenți. Doar că în viața de zi cu zi nu mai interferăm cu ei. Și-i uităm, pur și simplu. Lucru care nu s-ar întâmpla daca s-ar agita, ar face valuri, ar scrie pe Facebook, ar da telefoane, s-ar ține de capul nostru. Dar așa suntem construiți - la o adică de câte lucruri și persoane putem ține cont concomitent? So... I will fade out până voi dispărea de tot din prezentul îndepărtat al altora. Dar I will fade in în lumea mea. Poate aici era ceva putred, poate eram unde nu aveam ce căuta. Doar un gând bezmetic.

Lumea ceții

Trec prin orașul încețoșat. Valuri de ceață, mai deasă, mai transparentă ascund contururi, case, zări, orizonturi bine știute. O vioară plânge discret și melancolic în adâncurile tramvaiului. Când cobor, văd interpretul. Un bărbat cu o paporniță de supermarket, îmbrăcat ca un muncitor, cu aspect de muncitor de oraș - văzându-l, nu te-ai gândi nicio clipă că ar cânta la vioară, și încă bine. Merg prin ceață, merg, merg. Treptat, ceața crește, devine din ce în ce mai densă; merg repede - din motive necunoscute ceața mă-nveselește, sunt sprintenă. Mă afund în ceață, mă pierd în ceață, mă regăsesc, mă dizolv, merg către inima ceții. ajung în casa cețurilor. Sunt acasă. Mă simt ceață. Sunt ceață. Sunt, fără să fiu, pretutindeni și nicăieri, fir de ceață, moleculă, atom în lumea ceții dar și ceața întreagă, ceața însăși, ceața care ascunde și dezvăluie în același timp lucruri, oameni, fapte, gânduri, orice. Pe măsură ce mă împrăștii în ceață văd mai puțin cu ochii dar percep mai mult cu si

În ceaţă

Colaj... "Până nu-i mai vezi, Până nu-i mai crezi Şi din ochi îi pierzi. Printre ceţuri verzi, Ceţuri de livezi, Vezi că nu-i mai vezi. " (Mica ţiganiadă, Phoenix) "Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă deasă... Nu mai cunoaştem drumul către casă... Sîntem uşori şi ceaţa e ca fumul, Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul?" (Corul copiilor ucişi, E. Jebeleanu) Mai era şi o povestire SF (nu mai ştiu a cui era sau cum se chema, cred că dintr-una din cărţile de la corint... dar nu-i musai....) despre ceaţa care înghiţea oameni, se hrănea cu ei şi creştea mereu... Şi alte gânduri legate de ce-au zis, scris, cântat alţii despre ceaţă.

Oglinzi

Cioburi din oglinda spartă din povestea Crăiasa Zăpezii. O lume de cristal. Îngheţată. Nemişcată. Strălucitoare. Haine de gheaţă. Şi ploaie. Lumea gheţurilor îmbrăţişate de ape. Un iceberg. Şi romanul "Sub gheţar" de Halldor Laxness. Puţin bizar. În mare parte din filosofia pastorului Jon Primus mă recunosc, fără atâtea alambicări frazeologice şi fără cosmogonia islandeză, desigur, ci în esenţa ei. Oglindă lacustră, bacoviană. Plouă continuu din aburul de deasupra, care ţine locul cerului. Azi rolurile sunt puţin inversate. Pământul apos, lucind ca un cer, e legat prin fire de apă de cerul ca un pământ difuz, nins şi-nceţoşat. Între oglinzi, prntre oglinzi totul este posibil, totul e adevărat şi iluzoriu în acelaşi timp. Vreme de spus poveşti, ancestrală, vreme în care probabil s-au născut poveştile - poate nu toate, dar o mare parte...

Mozaicuri

Tango. Cafea. Ciocolată. Muzici potrivite stării de moment. Vin fiert. O carte bună. Un film bun. Lucruri frumoase, migăloase. Breslo. Cald. Somn. Vise. Linişte. Şi pace. Solo. Glume isteţe. Miştouri. Prieteni. Vacanţe. Beri. Povestiri. Oameni. Locuri. sursa imaginii: http://www.artline.ro/Cristina-Mary-Buzamet-l1

Joc

Tăcere. Fulgi de început de an muncitoresc. Un pekinez fugit de-acasă, tare jucăuş. Troleibuze, tramvaie. Cer închis, gata să reverse alţi fulgi peste noi. Fulguială uimită. Soare ştrengăresc. Planuri fără nicio bază. Cuvinte fără sens. Sens fără cuvinte. Joaca de-a cuvintele. De-a culorile. De-a sunetele. De-a oamenii. De-a poveştile. De-a viaţa. De-a viaţa-ascunselea. Să nu pierdem plăcerea de-a ne juca. De ce să ne luăm mereu în serios? Joaca de-a joaca.

timp fără nume

O zi ciudată. Tristețe, apatie și o ciudat de antagonică liniște și convingere că "va fi bine". N-am avut chef să ies din casă, dar n-am vrut să o las pe maică-mea să iasă singură. Trecând prin parcul întunecat, m-am gândit că trebuie să-l înmormântez pe Alex, mi-am imaginat că-l las undeva într-o poiană la munte, pe un pat de crengi, sub un cer albastru ireal, sub o lumină blândă de primăvară-vară, acompaniat de un stol de păsări migratoare. Ciudat gând. N-am reușit să mă văd cu prietenele cu care voiam sa ma văd. Am o stare de mare rahat. Fără un motiv anume. Poate e răceala. Și gândurile sumbre aferente. 2012... timp fracturat între două date din calendar. O convenție. Ce-a fost această împărțire convențională pentru mine? Să vedem... Câteva dezamăgiri grave, care cred că m-au marcat... Niște eșecuri nu prea plăcute... Cîteva momente luminoase... Câteva călătorii frumoase... un șomaj, niște căutări... o vacanță săracă în bani dar bogată în libertate de mișcare și în grij