Treceți la conținutul principal

Vremuri și oameni


Hei, tramvai... Așa începe un cântecel de Pasărea Colibri. Mă gândeam zilele astea cum s-au schimbat vremurile, oamenii, percepția despre normalitate... Am avut de făcut câteva filmulețe cu oameni "de pe vremuri"... am citit câteva interviuri... Și, inevitabil, m-am gândit cât de mult s-au schimbat și timpurile, și oamenii. E greu de zis daca oamenii au modelat timpurile sau timpurile i-au schimbat pe oameni - cauză și efect, oul sau găina. Cert e că ceea ce constituia "anormalitate" acum zeci de ani (de la 30 în sus) ajunga astăzi a fi "normal". Cu cât ne depărtăm în timp, cu atât mai mare e inversiunea. Nonvalori de odinioară, lucruri reprobabile, astăzi ajung să devină regulă. Citind în perioada asta Gide "Falsificatorii de bani" îmi dau seamaă că, într-o anumită măsură, și atunci, și probabil în orice alt timp, în decursul a 50-100 de ani se petreceau schimbări ale oamenilor, mentalităților, vremurilor. Poate doar că erau mai lente, mai puțin dramatice ca acum. Dar percepția asupra schimbărilor era la fel de apocaliptică (întotdeauna "cei vechi" erau șocați de "cei noi", de ideile și apucăturile acestora, și gândeau "ce se-ntâmplă cu lumea asta, unde o să ajungă!")
Societățile tradiționaliste, unde accentul pe tradiție și continuitate era mai important decât orice au avut și ele parte de aceste mișcări, dar mult mai lent, asta până când din cauza influențelor exterioare, a ceea ce se întâmpla în lume, schimbările au năvălit peste ele și le-au bulversat într-un timp scurt (relativ la ritmul lor vechi de schimbare). Și mă gândeam, ca exemplu, la societatea tradițională japoneză veche. Cred că ceva de genul ăsta s-a întâmplat și la noi. Și încă se mai întâmplă. Schimbarea lucrurilor din jur ne afectează, vrând-nevrând. Și creează prăpăstii între adepții teoriei "ce e vechi și tradițional e bun" și ai celei "doar ce e nou e bun, ce e vechi e perimat". Oare unde este adevărul, oare cine are dreptate? Dar are cineva dreptate?
Mă gândesc că e posibil ca adevărul să fie undeva la mijloc; în orice caz, la niciuna dintre extreme. De ce? Pentru adepții a "ce e vechi e bun", un lucru care să le dea de gândit - viața însăși a omului este o schimbare continuă, de la naștere până la moarte (și, sper, și după), iar tu, ca om, te adaptezi clipă de clipă la condițiile din jur, în funcție de nenumărați factori. Pentru cei ce iubesc conceptul "ce e vechi e desuet, doar ce e nou e bun și potrivit la vremuri noi": lucrurile se schimbă, dar esența lor e aceeași, lucrurile da bază sunt identice. Adică, cred eu, nu e bine nici să fim rigizi și opaci la schimbări, condamnând orice nu e "cum știm noi că trebuie", dar nici duși de valurile schimbărilor în derivă, fără puncte cardinale. Căci eu așa văd tradiția, obiceiurile, concepțiile "din bătrâni": ca pe niște puncte cardinale care să ne ajute să ne orientăm, iar schimbarea, ca pe vântul din pânze. Amuzant, mi-a ieșit o metaforă maritimă, nu mă așteptam. Întrebarea e ce-i marea și ce e soarele, în acest context metaforic... Corabia, barca - e simplu, am fi noi înșine.
Legat tot de diferențele de mentalitate, de vremuri și de oameni... Văd că, de-a lungul vremii și a vremurilor, oamenii se ceartă, se bat, se războiesc pentru diferite motive, pornind de la chestiuni legate de bunăstarea materială (să-i invadăm pe vecini, să ne înstăpânim pe pământul/avuțiile/resursele lor) până la cele mai sângeroase, cele pornite până la urmă tot de la motivele anterior spuse, dar îmbrăcate în veșminte nobile, care au ca motivație o idee în numele căreia oamenii sunt în stare să se sacrifice dar și să comită cele mai mari atrocități. Oare există vreo idee, oricât de minunată, care să justifice atâta prăpăd? Oare un motiv nobil, dacă se înfăptuiește prin crime, nu se mânjește? Și ajung din nou la rădăcina tuturor nenorocirilor... Faptul că nu suntem suficient de înțelegători unii cu alții. Că ne declarăm dușmanii ne-oameni și îi tratăm ca atare (și ce sunt, de fapt, "dușmanii"? nu cumva tot niște oameni, pe care nu-i putem accepta și care nu ne acceptă?). Că ne ieșim prea repede din fire. că îi judecăm pe ceilalți. Că ne închipuim că noi știm mai bine. ce? orice. Că adevărul nostru e mai bun decât adevărul altuia. Că, în ultimă instanță, de multe ori ne considerăm mai buni decăt este cazul iar pe ceilalți mai răi decât e cazul. Și uneori invers. Dar ce înseamnă toate astea? Că suntem oameni. Cu toții. Și se pare că tocmai asta e problema noastră. Că suntem oameni dar că nu acceptăm asta. Că nu vrem să ne cunoaștem pe noi înșine cu adevărat, și după aceea să ne propunem să îi înțelegem pe alții. Și când îi ascultăm pe ceilalți, chiar să îi auzim, să îi auzim ce spun. Sigur, toate astea necesită să comunicăm și să avem mintea deschisă. Pare simplu, dar... cred că nimeni nu poate spune cu sinceritate că face asta tot timpul. Eu una, sigur nu. Dar spre asta tind, asta mă străduiesc să fac.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş