Treceți la conținutul principal

Înspăimântătoarea detașare

Am citit pe un blog al cuiva care a scris despre Alex și a dat link către "Accidentul" un comentariu a cărui introducere m-a umplut de tristețe: http://eufrosin.wordpress.com/2011/09/04/ne-a-parasit-un-prieten/#comment-15285. Ba am vrut să zic ceva, ba mă gândeam că ce rost are... În orice caz, de trei zile îmi stă pe creier.
M-a uimit folosirea sintagmei "înspăimântătoare detașare", care, cel puțin în accepția mea, are o conotație negativă, în legătură cu ce am scris. Se pare că este ușor de confundat detașarea (cuvânt care, de altfel, are o multitudine de definiții în DEX: http://dexonline.ro/definitie/detasare) cu altceva. Pe românește, se pare că impresia d-lui Thalex a fost că mă doare-n ... bască și că am descris accidentul ca un spectator un film, o piesă oarecare.
Acum, citind, într-adevăr, cuvintele sună sec, faptele sunt descrise clar... cum, nicio lamentare, niciun blestem, nicio lacrimă de crocodil?! Nu tu floricele de stil, nu tu confuzie, lirism, tragism? Da, nimic din toate astea. De ce? Pentru că, pentru mine, faptele în sine, așa cum mi-au rămas întipărite cu fierul înroșit al durerii în minte, sunt prea tragice, triste, dramatice, de neconceput pentru a le mai adăuga orice. Orice cuvânt în plus, orice interpretare personală, orice lamentare îmi par de prisos în acel articol, mi s-ar părea... indecente. Subiectul articolului nu e ce-am simțit eu, cum mă dau cu capul de pereți sau cum blestem - astea și-au avut locul separat, în alte articole de pe blog, care poate dau o vagă idee (cui le-a citit, cui i-a păsat) despre "detașarea" mea - subiectul este "ce s-a întâmplat". Articolul l-am scris pentru că nu mai rezistam să le povestesc tuturor prietenilor, rând pe rând ce a fost, cum... să le răspunl la nenumăratele întrebări - firești, până la urmă, pentru că nimeni nu putea înțelege ce s-a întâmplat... Ziua aceea mi-a rămas imprimată în memorie cu claritatea cu care am descris-o. Iar momentele de dinaintea, din timpul și de după accident sunt, pentru mine, mai vii decât orice mi s-a întâmplat până acum în viață. Au o realitate a lor, de sine stătătoare, nu e nevoie să închid ochii ca să văd aievea imaginile, să aud sunetele, să simt mirosurile și senzațiile de-atunci. Viața acelor clipe pe care nu le pot, nu le voi putea descrie în cuvinte este una mai reală decât realitatea, halucinant de clară, deși le-am trăit fără să le înțeleg, iar creierul le-a înregistrat automat...
Cred că, poate, doar cineva care a trecut prin așa ceva poate înțelege diferența, în cazul acestui articol, dintre detașarea de întâmplare și identificarea cu ea. Deși... cum suntem diferiți... e posibil ca altcineva care trăiește aceeași întâmplare să o perceapă diferit, să se manifeste diferit... Aici îmi amintesc de ceva ce chiar Alex mi-a spus (și avea mare dreptate): să nu ai impresia, niciodată, că altcineva gândește (și aici completez eu - simte, visează, se manifestă) ca tine.

Comentarii

Lecteriţa a spus…
nu stiu daca realizezi cat esti de norocoasa, ca poti manifesta "detasarea asta inspaimantatoare"! e posibil sa te doara, sau sa ma urasti, dar ,istoria asta cutremuratoare, ai relatat-o cu un calm si cu o bogatie a detaliilor, atat de perfecte; uluitoare detasare, intr-adevar! am remarcat-o de atunci. te-am invidiat, pentru ca eu nu sunt capabila sa manifest asta, ci doar sa mimez. esti infricosator de puternica, daca imi e permis sa intind de constructia asta stilistica! numai tu stii ce ai trait, dar, in afara, transpare o mare liniste si impacare, lucru care nu trebuie sa te supere. esti protejata, daca poti sa traiesti la parametrii astia.
liuba grecea a spus…
Ei, draga Lecterita, nu ma pot supara pe tine. Pot doar sa iti zic si tie ca fiecare poate percepe acelasi lucru altfel. Tu vezi detasare, eu vad altceva. Spre liniste si impacare tind (de ce? pentru ca nu sunt linistita si impacata, inca). Datul cu capul de pereti, exhibarea durerii si intretinerea ei, cautarea de vinovati, ura, in ultima instanta, ar fi cealalta varianta. Unii oameni care trec prin astfel de socuri si pierderi ajung astfel sa ramana incremeniti in durere, ura si lacrimi, altii incearca sa depaseasca momentul, sa isi asume durerea si sa invete cum sa o transforme in ceva mai bun...

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş