Treceți la conținutul principal

Gânduri răzlețe și cețuri

Noiembrie s-a întunecat. Și-a pierdut frunzele multicolore, penele, strălucirile fugare. Au fost câteva zile strălucitoare. Au fost culori vii, vibrante. Au cântat păsări, au zburat, au emigrat în țări mai calde. Covorul de frunze s-a îngroșat, culorile au pălit, au virat în sepia. Lumina a tot scăzut, ziua s-a micșorat. Cerul albastru și soarele s-au mânjit cu funingine și s-au ascuns în fum, aburi, cețuri și alte amăgiri. Cerul oțelit e îmbrăcat în fum și pâslă. Lumea întreagă a căzut sub imperiul ceții, al umezelii, al descompunerii. Tonuri de gri. Nu de plumb, de pâslă. O lume de pâslă, cu oameni de pâslă în mașini de pâslă pe drumuri de pâslă. Și de ceață. Și de abur. Niște năluci pâsloase în lumea iluzorie de ceață și pâslă. Observați, nu și-au pierdut complet consistența, nu au devenit doar ceață. Doar au pierdut din densitate, au devenit toate mai aburoase, mai ireale, mai ascunse. O vreme propice hibernării. Ultimele frunze au înghețat pe creangă, au venit câțiva fulgi grăbiți peste el, noroc că erau atât de înghețate și încleștate că n-au căzut. Dar bate un vânt dușmănos și e clar că în cele din urmă se vor duce după suratele lor să viseze visul tuturor frunzelor: că se vor metamorfoza, iar o parte a lor va învia la căldură și va deveni copac.
În fiecare dimineață vedeam copăcelul din fața casei mai golaș, tot mai golaș. Azi mai avea tri frunze. Și vântul ascuțit îl chinuia. Iar fulgii care s-au grăbit, atrași fiind de lumea ceții, s-au gândit să-l îmbrace nițel, dacă l-au văzut așa tremurător.
Ceață, ceață... fiecare ceață e altfel. La fel, dar altfel. Îmi amintesc de diferite cețuri de-a lungul timpului. Cețuri peste un oraș cenușiu, dar care noaptea deschide nenumărați ochi strălucitori. Ceața, fermecată de strălucire, ca un fluture, se agață de felinare, de ferestre, de proiectoare și dă un aspect de poveste frumoasă orașului altfel trist. Devine luminoasă. Cețuri pe munți. Densă, aproape palpabilă, curge în valuri, ba mai transparentă, ba mai opacă, îți dă târcoale, îți pune piedică, se amuză, te orbește, uneori strălucește. Cețuri triste. Cețuri cenușii, obosite, care stau atârnate prin colțuri întunecoase, de copaci întunecați, descărnați, printre case părăsite, pustii și neprietenoase, ca niște babe răutăcioase, acre și înveninate de o ură irațională. Cețuri viclene, care te abat de la drum, cețuri blânde, care te ajută să te faci pierdut când nu ai chef de nimic și de nimeni, cețuri optimiste, cețuri depresive, cețuri vesele, cețuri indiferente și reci.

Simt nevoia să fiu cinică. Mă abțin cu greu. Aș arunca jumătate (cel puțin) din lucrurile din casă. Mi-aș lua câmpii. Dar până atunci îi bat.

Povești, povești. Câte dintre "certitudinile" noastre nu-s decât povești? Probabil toate. Singura certitudine e ca nimic nu e cert, bătut în cuie, sigur. Viața e schimbare, e nesiguranță. Probabil de aceea ne creăm atâtea tabieturi, de aceea lucrurile repetitive ne liniștesc, de aceea oamenii pe care îi cunoaștem sunt "ai noștri" iar necunoscuții "răi", "suspecți" implicit. Rutina te omoară cu plictiseala ei, dar dă senzația de certitudine. De rutină nu te îndoiești. O urăști, o detești... dar ești sclavul ei. Pentru că tu îți creezi rutina, la urma urmei. Rutina te liniștește, știi ce ai de făcut, nu te stresează așa mult ca o sarcină nouă și posibil riscantă - dacă nu te descurci? dacă eșuezi? Oare câte dintre acțiunile noastre de zi cu zi sunt doar rutină, lucruri repetitive care ne clădesc viața - cărămizile vieții? Și câte sunt spontane, riscante, asumate? Se pare că noi, ca oameni "obișnuiți" nu ne descurcăm cu o doză prea mare de neprevăzut. Ne dă peste cap complet, nu știm ce să facem, așa că ne întoarcem la rutine, ca să ne mințim că suntem stăpânii propriilor noastre vieți și destine. Există oameni care trăiesc în afara sistemului de rutine oare? Mă gândeam că poate cerșetorii, cei fără adăpost... dar cred că au și ei rutinele lor... așa e un "homeless" care noaptea vine și doarme pe scara blocului (asta acum, de când s-a făcut frig noaptea)...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş