Treceți la conținutul principal

Copii și povești

Acum câteva zile mi-a trecut prin minte un gând mai mult sau mai puțin ciudat. Că noi oamenii, oricât de bătrâni am fi și oricât de maturi sau deștepți sau inteligenți ne credem, faptul că în situații nasoale ne comportăm ca niște copii supărați că li s-a luat jucăria... sau că li s-a interzis ceva... sau că li s-a spus să facă ceva ce ei nu vor... denotă că nu suntem cu nimic mai maturi decât copiii.
De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele.
În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau unul pe altul diverse chestii, în legătură cu ce vedeau pe geam. Și unul dintrei ei, posibil puțin mai mare, inventa explicații și îi răspundea fratelui. Atunci m-a izbit încă o dată asemănarea cu oamenii "mari".
Cumva, m-am gândit, multe dintre chestiile care "scârțâie" în unele scrieri pe care suntem obișuiți să le luăm ca atare, dar care la o simplă analiză, se contrazic zdravăn... au fost scrise de oameni... care, pentru a completa cu răspunsurile pe care chiar ei le căutau, neputând înțelege acel ceva ce le-a fost transmis... au dat ei interpretarea lor, în ideea ca ceilalți oameni să aibă deja răspunsurile date, să nu se agite căutând alte ipoteze.
M-am gândit că asta ar fi o ipoteză care ae explica multele contradicții ce apar în scrierile sfinte. Și în cele științifice. Și în toate în câte s-a amestecat omul. Sigur, e numai o ipoteză. O altă mitologie personala.
Cert e că omul se înconjoară de povești, iubește poveștile... și de fiecare dată cînd e depășit de situație, găsește el o explicație. Una mai comuna sau una absolut personală... Omul are nevoie de explicații. Omul își pune întrebări. Omul nu înțelege. Omul e un copil care se crede adult și înțelept.
Dar oare își mai amintește cum se credea pe când era copil-copil? Eu una îmi amintesc. știu că mă credeam tare isteață, că numai eu am dreptate... cu toate că habar n-aveam de nici unele.
Și ce, acum c-am trăit pe lumea asta aproape 37 de ani, se cheamă că-s mai grozavă decât eram la 5 la 7 sau la 10 ani?
Cu cât aflu mai multe lucruri, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin. Cu cât mai multe răspunsuri am încercat să aflu, cu atât mi-am dat seama că îmi pun întrebările greșite. Că tot ce consider clar, știut, e doar o iluzie. Certitudinile iluzorii ne ajută să uităm că nimic nu e sigur și ca viețile noastre sunt fum în bătaia vântului...
Mă gândeam la relația noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu... Cum ne supărăm pe el, cum îl blamăm, cum îi punem în cârcă speranțele și nereușitele noastre, cum suntem, în fond, exact ca niște copii nerecunoscători și neascultători. Dar poate nici n-ar fi rău să fie așa... orice părinte își pedepsește copilul ca să-l îndrepte... dar mai presus de toate, îl iubește. Și niciun părinte normal nu și-ar condamna copiii la pieire veșnică. Dar cu siguranță le-ar spune povești care să-i sperie și care să-i împiedice să facă prostii și pozne...
Suntem niște copii care nu-și dau seama că-s copii, deși avem toate defectele copilăriei (calitățile îmi pare că le pierdem pe parcurs, din păcate). Creștem fizic, devenim "maturi"... dar tot nu înțelegem nimic, iar pentru a avea impresia că înțelegem ceva trebuie să ne înconjurăm de povești, povești familiare, liniștitoare, neliniștitoare, ciudate... sau de orice fel, numai să ne ofere explicații pentru multele lucruri pe care nu le înțelegem.
Dar toată chestia asta este doar o ipoteză, o altă mitologie personală.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş