Acum câteva zile mi-a trecut prin minte un gând mai mult sau mai puțin ciudat. Că noi oamenii, oricât de bătrâni am fi și oricât de maturi sau deștepți sau inteligenți ne credem, faptul că în situații nasoale ne comportăm ca niște copii supărați că li s-a luat jucăria... sau că li s-a interzis ceva... sau că li s-a spus să facă ceva ce ei nu vor... denotă că nu suntem cu nimic mai maturi decât copiii.
De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele.
În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau unul pe altul diverse chestii, în legătură cu ce vedeau pe geam. Și unul dintrei ei, posibil puțin mai mare, inventa explicații și îi răspundea fratelui. Atunci m-a izbit încă o dată asemănarea cu oamenii "mari".
Cumva, m-am gândit, multe dintre chestiile care "scârțâie" în unele scrieri pe care suntem obișuiți să le luăm ca atare, dar care la o simplă analiză, se contrazic zdravăn... au fost scrise de oameni... care, pentru a completa cu răspunsurile pe care chiar ei le căutau, neputând înțelege acel ceva ce le-a fost transmis... au dat ei interpretarea lor, în ideea ca ceilalți oameni să aibă deja răspunsurile date, să nu se agite căutând alte ipoteze.
M-am gândit că asta ar fi o ipoteză care ae explica multele contradicții ce apar în scrierile sfinte. Și în cele științifice. Și în toate în câte s-a amestecat omul. Sigur, e numai o ipoteză. O altă mitologie personala.
Cert e că omul se înconjoară de povești, iubește poveștile... și de fiecare dată cînd e depășit de situație, găsește el o explicație. Una mai comuna sau una absolut personală... Omul are nevoie de explicații. Omul își pune întrebări. Omul nu înțelege. Omul e un copil care se crede adult și înțelept.
Dar oare își mai amintește cum se credea pe când era copil-copil? Eu una îmi amintesc. știu că mă credeam tare isteață, că numai eu am dreptate... cu toate că habar n-aveam de nici unele.
Și ce, acum c-am trăit pe lumea asta aproape 37 de ani, se cheamă că-s mai grozavă decât eram la 5 la 7 sau la 10 ani?
Cu cât aflu mai multe lucruri, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin. Cu cât mai multe răspunsuri am încercat să aflu, cu atât mi-am dat seama că îmi pun întrebările greșite. Că tot ce consider clar, știut, e doar o iluzie. Certitudinile iluzorii ne ajută să uităm că nimic nu e sigur și ca viețile noastre sunt fum în bătaia vântului...
Mă gândeam la relația noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu... Cum ne supărăm pe el, cum îl blamăm, cum îi punem în cârcă speranțele și nereușitele noastre, cum suntem, în fond, exact ca niște copii nerecunoscători și neascultători. Dar poate nici n-ar fi rău să fie așa... orice părinte își pedepsește copilul ca să-l îndrepte... dar mai presus de toate, îl iubește. Și niciun părinte normal nu și-ar condamna copiii la pieire veșnică. Dar cu siguranță le-ar spune povești care să-i sperie și care să-i împiedice să facă prostii și pozne...
Suntem niște copii care nu-și dau seama că-s copii, deși avem toate defectele copilăriei (calitățile îmi pare că le pierdem pe parcurs, din păcate). Creștem fizic, devenim "maturi"... dar tot nu înțelegem nimic, iar pentru a avea impresia că înțelegem ceva trebuie să ne înconjurăm de povești, povești familiare, liniștitoare, neliniștitoare, ciudate... sau de orice fel, numai să ne ofere explicații pentru multele lucruri pe care nu le înțelegem.
Dar toată chestia asta este doar o ipoteză, o altă mitologie personală.
De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele.
În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau unul pe altul diverse chestii, în legătură cu ce vedeau pe geam. Și unul dintrei ei, posibil puțin mai mare, inventa explicații și îi răspundea fratelui. Atunci m-a izbit încă o dată asemănarea cu oamenii "mari".
Cumva, m-am gândit, multe dintre chestiile care "scârțâie" în unele scrieri pe care suntem obișuiți să le luăm ca atare, dar care la o simplă analiză, se contrazic zdravăn... au fost scrise de oameni... care, pentru a completa cu răspunsurile pe care chiar ei le căutau, neputând înțelege acel ceva ce le-a fost transmis... au dat ei interpretarea lor, în ideea ca ceilalți oameni să aibă deja răspunsurile date, să nu se agite căutând alte ipoteze.
M-am gândit că asta ar fi o ipoteză care ae explica multele contradicții ce apar în scrierile sfinte. Și în cele științifice. Și în toate în câte s-a amestecat omul. Sigur, e numai o ipoteză. O altă mitologie personala.
Cert e că omul se înconjoară de povești, iubește poveștile... și de fiecare dată cînd e depășit de situație, găsește el o explicație. Una mai comuna sau una absolut personală... Omul are nevoie de explicații. Omul își pune întrebări. Omul nu înțelege. Omul e un copil care se crede adult și înțelept.
Dar oare își mai amintește cum se credea pe când era copil-copil? Eu una îmi amintesc. știu că mă credeam tare isteață, că numai eu am dreptate... cu toate că habar n-aveam de nici unele.
Și ce, acum c-am trăit pe lumea asta aproape 37 de ani, se cheamă că-s mai grozavă decât eram la 5 la 7 sau la 10 ani?
Cu cât aflu mai multe lucruri, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin. Cu cât mai multe răspunsuri am încercat să aflu, cu atât mi-am dat seama că îmi pun întrebările greșite. Că tot ce consider clar, știut, e doar o iluzie. Certitudinile iluzorii ne ajută să uităm că nimic nu e sigur și ca viețile noastre sunt fum în bătaia vântului...
Mă gândeam la relația noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu... Cum ne supărăm pe el, cum îl blamăm, cum îi punem în cârcă speranțele și nereușitele noastre, cum suntem, în fond, exact ca niște copii nerecunoscători și neascultători. Dar poate nici n-ar fi rău să fie așa... orice părinte își pedepsește copilul ca să-l îndrepte... dar mai presus de toate, îl iubește. Și niciun părinte normal nu și-ar condamna copiii la pieire veșnică. Dar cu siguranță le-ar spune povești care să-i sperie și care să-i împiedice să facă prostii și pozne...
Suntem niște copii care nu-și dau seama că-s copii, deși avem toate defectele copilăriei (calitățile îmi pare că le pierdem pe parcurs, din păcate). Creștem fizic, devenim "maturi"... dar tot nu înțelegem nimic, iar pentru a avea impresia că înțelegem ceva trebuie să ne înconjurăm de povești, povești familiare, liniștitoare, neliniștitoare, ciudate... sau de orice fel, numai să ne ofere explicații pentru multele lucruri pe care nu le înțelegem.
Dar toată chestia asta este doar o ipoteză, o altă mitologie personală.
Comentarii