Azi m-am întors la serviciu. Surpriză! Locul unde aveam biroul s-a schimbat. Acum acolo e redacția Capital, mutată la un loc cu redacția EVZ. Iar noi, Capital TV, am fost mutați într-o cămăruță lângă studioul de unde se transmitea emisiunea Evenimentele Zilei. Aici era regia de emisie. Când am sosit, nu era nimeni, noroc cu Vali de la online care mi-a explicat mutările și-a vorbit cu nenea de la poartă să-mi dea cheia.
Așa că acum sunt în loc nou, nu mai am multe dintre obiectele mele ce zăceau prin diverse dulapuri sau pe birou. Sunt ca și cum acu' aș fi venit prima dată în clădirea asta. Și am o senzație ciudată tare, din nou, de parcă aș fi într-un vis aiurea din care vreau să mă trezesc și nu pot. Totul de la accident încoace mi se pare straniu, dezolant, inutil. Doar momentele în care vorbesc cu prietenii sau cu mama parcă au ceva consistență. Viața e o ciudățenie. O ciudățenie capricoasă și schimbătoare, minunată uneori, dureroasă altă dată.
Am avut nevoie să traduc un filmuleț pentru net, ceva cu termeni englezești complicați... în mod normal aș fi apelat la Alex să mă lămurească... dar nu se mai poate...
Aș vrea să fac un milion de lucruri în acest timp, s-o ajut pe mama să mai debaraseze casa de vechituri și hârțoage, dar nu pot decât după program... Ar trebui să vină zilele astea electricianul să ne schimbe tabloul electric și să monteze un circuit pentru mașina de spălat, dar n-a mai dat niciun semn de viață... Pe săptămâna viitoare sau următoarea cel târziu ar trebui să înceapă meșterul acțiunea zugrăvitul... Dar deși am aruncat o grămadă de haine și vechituri, casa e încă plină-ochi de lucruri și mi-e tare groază că n-o să ne descurcăm cu adunatul mobilei și zugrăvitul și-o să rămânem așa, îm mizeria actuală... A, mai sunt și gândacii. Am dat sâmbătă cu o otravă pentru dăunători recomandată de Diana... A ucis o parte din gândaci, dar din păcate mai sunt destui care umblă prin casă... Mi-e groază că n-am reușit să scăpăm de ei. Gândacii și instalația electrică mă opresc să mă mut repede la mama. Că zugrăvitul... s-ar putea face și cu noi acolo, deși ar fi greu. Dar așa, cu toată nebunia, păstrez încă garsoniera (din fericire luna august e plătită) ca să putem sta acolo pe timpul zugrăvirii. Eventual să mai plătesc și septembrie, că probabil nu vom fi gata până atunci. Of, mi-e groază, mi-e pur și simplu groază de toate astea, de toate complicățeniile astea. Oare o să reușesc?!
Și mai am și întrebările. De ce el, de ce nu eu, de ce nu amândoi, de ce atunci, de ce așa? Am făcut eu ceva greșit, sau a făcut el ceva greșit de-am fost așa pedepsiți? Sau poate el a fost răsplătit și luat de pe pământul ăsta trist și plin de rele? Ce ar trebui să fac de acum înainte, atât pentru el, cât și pentru mine? Deși am multe rețineri în ce privește multe dintre practicile și cutumele bisericii am simțit nevoia să vorbesc cu preotul care m-a botezat. Pe moment mi-a fost mai bine, dar am rămas și cu o senzație de ceva nelalocul său. Am primit canon să spun dimineata Acatistul Maicii Domnului și seara Paraclisul Maicii Domnului și să fac zilnic 50 de metanii și 100 de închinăciuni. Fac asta, dar mi se pare o aiureală - de ce să mă rog cu o rugăciune de altul făcută, cu atât de multe cuvinte și parabole și laude (chiar lingușiri, aș putea spune), de ce să cer Maicii Domnului să fie intermediar al rugăciunii către Dumnezeu... Sau ce rost au rugăciunile, că doar până la accident mă rugam oricum aproape zilnic (cu vorbele mele) să ne țină Dumnezeu în viață, să ne ferească de rău și să ne lumineze calea... și tot s-a întâmplat... Mai e și vecinul habotnic de la garsonieră care are el părerea lui atât de simplă despre ce și de ce se întâmplă, care tot vrea să mă bage în sperieți că am avut o șansă formidabilă și că trebuie să mă duc la biserică, altfel o a doua șansă de-a fi salvată de îngerul păzitor n-o să mai am... Iar eu, deși altă dată aveam îndemnul interior să intru în biserică să mă rog, acum nu simt niciun pic de dorință să intru în biserică sau să asist la vreo slujbă, la vreo liturghie... Mă duc doar să aprind zilnic o lumânare pentru sufletul lui Alex și alta pentru toți cei ce l-au iubit și cărora le lipsește. Bănuiesc că celor care cred orbește în ce zice preotul le este mult mai simplu, mai clar ce trebuie să facă... Dar eu pur și simplu nu pot fi ca ei, nu acum... așa că sunt un haos umblător, nu știu ce să fac mai întâi și cum să fac să fie bine... Oscilez între credință și logică, niciuna nu e ok sufletului meu acum și mă întreb oare cât o s-o mai duc așa, într-o luptă interioară continuă...
Așa că acum sunt în loc nou, nu mai am multe dintre obiectele mele ce zăceau prin diverse dulapuri sau pe birou. Sunt ca și cum acu' aș fi venit prima dată în clădirea asta. Și am o senzație ciudată tare, din nou, de parcă aș fi într-un vis aiurea din care vreau să mă trezesc și nu pot. Totul de la accident încoace mi se pare straniu, dezolant, inutil. Doar momentele în care vorbesc cu prietenii sau cu mama parcă au ceva consistență. Viața e o ciudățenie. O ciudățenie capricoasă și schimbătoare, minunată uneori, dureroasă altă dată.
Am avut nevoie să traduc un filmuleț pentru net, ceva cu termeni englezești complicați... în mod normal aș fi apelat la Alex să mă lămurească... dar nu se mai poate...
Aș vrea să fac un milion de lucruri în acest timp, s-o ajut pe mama să mai debaraseze casa de vechituri și hârțoage, dar nu pot decât după program... Ar trebui să vină zilele astea electricianul să ne schimbe tabloul electric și să monteze un circuit pentru mașina de spălat, dar n-a mai dat niciun semn de viață... Pe săptămâna viitoare sau următoarea cel târziu ar trebui să înceapă meșterul acțiunea zugrăvitul... Dar deși am aruncat o grămadă de haine și vechituri, casa e încă plină-ochi de lucruri și mi-e tare groază că n-o să ne descurcăm cu adunatul mobilei și zugrăvitul și-o să rămânem așa, îm mizeria actuală... A, mai sunt și gândacii. Am dat sâmbătă cu o otravă pentru dăunători recomandată de Diana... A ucis o parte din gândaci, dar din păcate mai sunt destui care umblă prin casă... Mi-e groază că n-am reușit să scăpăm de ei. Gândacii și instalația electrică mă opresc să mă mut repede la mama. Că zugrăvitul... s-ar putea face și cu noi acolo, deși ar fi greu. Dar așa, cu toată nebunia, păstrez încă garsoniera (din fericire luna august e plătită) ca să putem sta acolo pe timpul zugrăvirii. Eventual să mai plătesc și septembrie, că probabil nu vom fi gata până atunci. Of, mi-e groază, mi-e pur și simplu groază de toate astea, de toate complicățeniile astea. Oare o să reușesc?!
Și mai am și întrebările. De ce el, de ce nu eu, de ce nu amândoi, de ce atunci, de ce așa? Am făcut eu ceva greșit, sau a făcut el ceva greșit de-am fost așa pedepsiți? Sau poate el a fost răsplătit și luat de pe pământul ăsta trist și plin de rele? Ce ar trebui să fac de acum înainte, atât pentru el, cât și pentru mine? Deși am multe rețineri în ce privește multe dintre practicile și cutumele bisericii am simțit nevoia să vorbesc cu preotul care m-a botezat. Pe moment mi-a fost mai bine, dar am rămas și cu o senzație de ceva nelalocul său. Am primit canon să spun dimineata Acatistul Maicii Domnului și seara Paraclisul Maicii Domnului și să fac zilnic 50 de metanii și 100 de închinăciuni. Fac asta, dar mi se pare o aiureală - de ce să mă rog cu o rugăciune de altul făcută, cu atât de multe cuvinte și parabole și laude (chiar lingușiri, aș putea spune), de ce să cer Maicii Domnului să fie intermediar al rugăciunii către Dumnezeu... Sau ce rost au rugăciunile, că doar până la accident mă rugam oricum aproape zilnic (cu vorbele mele) să ne țină Dumnezeu în viață, să ne ferească de rău și să ne lumineze calea... și tot s-a întâmplat... Mai e și vecinul habotnic de la garsonieră care are el părerea lui atât de simplă despre ce și de ce se întâmplă, care tot vrea să mă bage în sperieți că am avut o șansă formidabilă și că trebuie să mă duc la biserică, altfel o a doua șansă de-a fi salvată de îngerul păzitor n-o să mai am... Iar eu, deși altă dată aveam îndemnul interior să intru în biserică să mă rog, acum nu simt niciun pic de dorință să intru în biserică sau să asist la vreo slujbă, la vreo liturghie... Mă duc doar să aprind zilnic o lumânare pentru sufletul lui Alex și alta pentru toți cei ce l-au iubit și cărora le lipsește. Bănuiesc că celor care cred orbește în ce zice preotul le este mult mai simplu, mai clar ce trebuie să facă... Dar eu pur și simplu nu pot fi ca ei, nu acum... așa că sunt un haos umblător, nu știu ce să fac mai întâi și cum să fac să fie bine... Oscilez între credință și logică, niciuna nu e ok sufletului meu acum și mă întreb oare cât o s-o mai duc așa, într-o luptă interioară continuă...
Comentarii