Treceți la conținutul principal

Amintiri. Comemorarea de la Sambata de sus (2) 22-24 iulie 2011






Aproape se întunecase când am sosit. Era friguleț, m-am zgribulit până am ajuns în poienița de lângă heleșteu unde erau adunați membrii PP și cântau (exersau un cântec). Ne-am salutat, apoi am aflat unde ne cazăm. Noi într-o clădire ce ținea de mănăstire, ei (Emanuel și Alina) rezervaseră o cameră la o pensiune ceva mai jos de mănăstire. Ne-am cărat rucsacii și mierile în cameră, urcând o scară lungă de fier pe care la început am avut emoții să merg. Holul scârțâia la fiecare pas, parcă eram pe-o veche corabie de lemn. O cameră micuță, minim mobilată și plăcută. Ne-am lăsat trențele în cameră și am tulit-o să mâncăm ceva. Era o terasă chiar lângă mănăstire, unde umbla vorba ca se mănâncă bine. Și așa era. Acolo i-am găsit pe toți de la PP, am unit două mese ca să încăpem cu toții... Apoi am băut, am mâncat, am vorbit, unii mai mult, alții mai puțin... Mâncarea era într-adevăr bună (testul ciorbei de burtă). Atmosfera faină. Doar că s-a spart gașca relativ devreme.
A doua zi ne trezeam devreme, că trebuia să ajutăm la aranjat cărțile la intrarea în sala de conferințe de la Academia Sâmbăta de Sus, loc unde aveam și noi permisiunea să vindem mierea noastră. Am și scris pe o coală de hârtie: miere naționalistă 17 lei (asta complementar afișului cu Mierea de aur). Ne-am cărat cu borcanele, le-am înșirat... Apoi au început să vină oameni, să se uite la cărți, la miere, să intre în sală... Prima parte a zilei de discuții a fost reușită, am văzut pe viu oameni despre care Alex îmi povestise cu entuziasm, ca dl. Tache Rodas... Au vorbit mulți dintre foștii deținuți politici, unii despre Ion Gavrilă Ogoranu (pentru că evenimentul central fusese reeditarea volumului 2 (sau 3?) din "Brazii se frâng dar nu se îndoiesc" de Ogoranu). Iar chiar la final a venit și un om în vârstă, în baston, îmbrăcat în costum național, d. Vatamaniuc, dacă am reținut bine... care a ținut un discurs electrizant, a ridicat sala în picioare.
Apoi a fost o pauză de masă, la trapeza mănăstirii. Am apucat să facem și un mic tur prin jurul mănăstirii, pe lângă niște heleștee.
Apoi partea a doua, cu proiecția filmului Demascarea, urmată de discuții cu și despre fenomenul Pitești și deținuții politici. Au vorbit mai mulți dintre cei chinuiți acolo, sau urmașii acelora, au fost momente pline de empatie față de suferințele îndurate de acei oameni.
Apoi din nou masă și un pic de răgaz, pentru că seara urma să se facă o ședință de partid cu PP-ul. Eu și Alina speram să apucăm să facem împreună cu ai noștri parteneri o plimbare până la păstrăvărie sau până la chilia și izvorul părintelui Arsenie Boca. Dar planul de-acasă nu se potrivește cu situația din teren... La ieșirea de la trapeză, la ieșirea din Academie, lansare de carte la care participa și dl Vatamaniuc, cel care ne impresionase mai devreme cu discursul și voința sa de a se împotrivi poverii anilor. Era buluc de lume, cald, lipsă de aer. Am ieșit afară cu Alina, să stăm barem la aer. Ne-am așezat pe o băncuță, am stat ce am stat, vremea trecea, băieții noștri nicăieri... Deja era clar că nu mai era vreme de vreo plimbare înainte de ședință... Atunci am decis că mergem noi singure să ne plimbăm. zis și făcut. Am luat-o ușurel în sus, pe drumul de lângă mănăstire, drum forestier, am mers, am mers și am tot mers... Alina se tot întreba oare când vor observa băieții că noi am dispărut. La un momendt dat m-a sunat Alex, iar eu, făcând pe misterioasa, n-am răspuns, în ideea că ia să vedem, dacă nu știu nimic de noi, o sună Emanuel pe ea? Ei, Emanuel n-a sunat-o, și nici Alex n-a mai insistat. Așa parcă îmi părea rău că n-am răspuns, că Alex nu merita faze d-astea, dar treaba era deja făcută. Am ajuns la păstrăvărie, ne-am uitat, am admirat păstrăvii și-apoi ne-am întors. Se întuneca deja când am ajuns înapoi la Academie. În hol era portarul, Alex și un călugăr care cumpăra miere de rapiță de la el. După ce-a terminat cu călugărul, a venit la noi, care ne așezasem pe-o canapeluță, mi-a dat rucsacul (aveam acolo două pungi de pufuleți) și-am început să ronțăim la ei. Mi-a zis că m-a sunat, noi ne-am făcut că n-am auzit, n-am știut. Apoi au început să iasă oamenii din sală de la ședință. A ieșit și Emanuel. Ce să mai facem în acea seară? Păi să mâncăm pepenii! (la ieșirea din București opriserăm să luăm un pepene verde și unul galben, iar în prima seară n-am avut când să-i mâncăm, iar în seara următoare ar fi trebuit să fim pe la casele noastre deja) Așa că ne-am dus la pensiunea la care erau cazați Emanuel si Alina. Exista o bucătărie la vilă, de unde am luat farfurii și cuțite. Și în cameră ne-am apucat să bem întâi o bere apoi să tăiem și mâncăm pepeni. Televizorul mergea, erau numai tâmpenii de filme. S-au făcut multe glume și glumițe cu tentă sexuală, ca și filmul la care ne uitam era ceva ciudat, o aiueală franțuzească, s-a vorbit de swingeri iar Emanuel și Alina bravau care mai de care (adica asa cred eu). În fine, ne-am amuzat cu glumee lor și poi ne-am cărat în ciuda insistențelor lor. Era deja beznă. Undeva în depărtare fulgera. Noi eram cam piliți și ne-am dus către mănăstire pe o cărare jumate. Pe Alex îl trecea o mare căcare după bere + pepene verde + pepene galben. Abia-abia a reușit să ajungă până la clădirea unde eram cazați ca să fugă la wc. În fine, am ajuns cu bine și ne-am băgat în pat, frânți.
Dimineața următoare iar a trebuit să ne trezim devreme. Aveam de dus mierea la standul de pe lângă crucea ridicată în memoria luptătorilor din rezistența anticomunistă din munții Făgăraș. Alex a zis că vrea să facă parte din gardă (adică să țină steagul pe parcursul comemorării și a parastasului). A dat fuga la o tanti care vindea ii, și cu care vorbise de cu o zi înainte, încercând s-o facă să-i dea o ie la 60 de lei (ea ceruse 80). Și a luat de la ea două ii, una albă brodată cu roșu, alta albă cu albastru. A rămas îmbrăcat cu cea cu albastru, care-i venea de minune (cealaltă era un picuț mai mică). A început ceremonia, a fost deosebit de frumos, o parte din băieții de la PP erau îmbrăcați în costume populare și dădeau foarte bine în context. Am fost impresionată, deși nu mă prea așteptam. Vremea era schimbătoare, ba se înnora și dădea să picure, ba ieșea soarele și dogora. Chiar la sfârșitul slujbei ținute de preoți s-a pornit ploaia. O ploaie serioasă, care a scurtat fulgerător momentul împărțirii colivei. Ne-am precipitat cu mieri și cărți la adăpost, sub un acoperiș. Apoi fuga la masă la trapeză. La plecare, Florin ne-a întrebat dacă putem să mai luăm pe cineva cu noi. Era vorba despre un preot din Bucovina care venise și el la comemorare. Alex îl știa fusese și la sediu, la partid cu câteva săptămâni în urmă, și se făcuse o chetă pentru a-l ajuta să termine o biserică. Cum părintele era micuț și slăbuț, nu ea problemă, încăpea cu noi în mașină. Am mai fost rugați să luăm și o parte din cărțile aduse pentru vânzare. Am luat și din acelea. Am hotărât că nici nu poate fi vorba să ne întoarcem pe Valea Prahovei. Deci următoarea opțiune era Transfăgărășanul. Zis și făcut. Alex a trecut la volan, în ideea că ne grăbim și vrem să ajungem cât mai devreme în București, că dimineața următoare plecam la stupi. Frumos pe Transfăgărășan, foarte frumos. Poze n-am făcut din mers, iar când ne-am oprit, la Bâlea, era ceață, umezeală, cam picura și mai sufla și vântul. Ne-am oprit pe la Bâlea ca să cumpărăm chestii de la tabăra de comercianți de acolo. Noi am luat șorici, pâine pe vatră și niște cârnați (ca mâncare câmpenească pentru la stupi). Apoi, pe-aici ni-i drumul! Dar la coborâre, de la un moment dat, s-a stricat drumul. A fost groaznic, parcă era bombardat! Făcea Alex un slalom printre gropi... În fine, am scăpat și de porțiunile proaste și de-acolo am mers ață. Mă rog, am mai oprit prin Pitești ca Emanuel să ia niște chei de la nu-știu-cine, și-apoi am mers ca din tun. Pardon, au mai fost niște peripeții cu bancomate BCR schimbătoare de lei din euro, că Emanuel avea să-i plătească lui alex pentru mai multe bidoane de miere. Am făcut autostrada în 45 de minute, am ajuns acasă, am descărcat mierea și cam asta a fost firul acțiunii din episodul Sâmbăta de sus (22-24 iulie 2011). Ajunși acasă făcurăm câte un duș, Alex a băut o bere sau un păhăruț de țuică și-apoi am dormit duși până a sunat ceasul dimineața pentru plecat la stupi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş