Ce-mi veni să scriu, așa, nitam-nisam de... Mamaia? Mai ales că nu-mi place? Ei, pur și simplu am citit pe Reporter Virtual asta, ceva de bloggeri puturoși și, cum e vară și lenea e mare, inspirație de scris ceva mai de doamne-ajută pe blog n-am, mi-am zis ia să scriu și eu o chestie despre Mamaia așa cum o văd eu, chit că nu ma tentează deloc premiul, ba poate tocmai de asta. Cred că cea mai nașpa chestie ar fi să câștig, că sigur nu m-ar lăsa inima să nu mă duc, daca tot ar fi moca. Și-atunci ce m-aș face?
Mie personal nu-mi mai place de ani buni Mamaia. Aglomerația de tip chinezesc (pe plajă n-ai loc să arunci un ac), gălăgia, muzicile din toate părțile + forfotă, mașini de fițe, tipi și tipe de fițe, fițe de fițe, totul amestecat cu băștinași tuciurii, puradei de băștinași, mizerie, culori țipătoare, voci țipătoare, personaje țipătoare, totul compactat de n-ai loc, aer, apă, nisip, nici un metru liber în jurul tau, indiferent de situatie sau moment, asta înseamnă pentru mine Mamaia. Cel puțin asta e impresia ce mi-a lăsat-o Mamaia acum vreo trei sau patru ani, cand am pășit ultima dată acolo. Eram cu gașca, într-una din vacanțele petrecute în 2 mai... în fiecare seară ne duceam ba în Vamă, ba cine mai știe pe unde. Chiar la plecare oamenii au zis hai sa facem o ultimă zi de plajă în Mamaia. Zis și făcut. Îmi amintesc că plaja era plină-ochi, de-abia aveai unde pune piciorul sa treci. Am găsit un loc relativ aproape de culoarul pentru diversele chestii cu motor pentru balacit prin apă (ski-jeturi și banane sau cum le-o zice, amicii ăștia cu care eram așa le ziceau). La fel de multă lume era și în apă ca și pe plajă. Mizerie multă, coșuri de gunoi pline cu vârf, revărsându-se. Oameni, copii, căței, o forfotă fără sfârșit prin și peste toată lumea care zăcea prăjindu-se la soare, cu umbreluțe sau fără umbreluțe. Amicii mei ziceau că le place Mamaia pentru ca e plină de viață. Da, plină, prea-plină, dând pe-afară de viață, daca viață înseamnă forfotă, țigănie, gălăgie și zgomot de-ți explodează timpanele, alergătură după senzații tari, tot mai tari, care să confirme sufletului tău amorțit faptul ca ești viu. Poate mie tocmai de-aia nu imi place Mamaia. Pentru că n-am nevoie de senzații artificiale diverse care să-mi confirme faptul că n-am murit încă, care să-mi distragă atenția de la o viață fadă. Dacă e să aleg, prefer locuri mai liniștite, gen Vama la început și sfârșit de sezon (deși nici Vama nu mai e ce-afost, devenint o Mamaie mai tânără), când vezi lume puțină sau foarte puțină pe acolo, sau câte un țărm de mai nimeni știut. Și daca mă plictisesc cumva, sunt destule locuri interesante prin zona Dobrogei de văzut, de aflat, de povestit, pot merge și la o discotecă, dacă am chef. Dar nu forfotă și agitație într-una, să mă simt furmică într-un mușuroi de furnici. Mă simt destul de furnică în mărețul București, nu-mi mai trebuie și-n vacanță. Nu îmi place.
Mie personal nu-mi mai place de ani buni Mamaia. Aglomerația de tip chinezesc (pe plajă n-ai loc să arunci un ac), gălăgia, muzicile din toate părțile + forfotă, mașini de fițe, tipi și tipe de fițe, fițe de fițe, totul amestecat cu băștinași tuciurii, puradei de băștinași, mizerie, culori țipătoare, voci țipătoare, personaje țipătoare, totul compactat de n-ai loc, aer, apă, nisip, nici un metru liber în jurul tau, indiferent de situatie sau moment, asta înseamnă pentru mine Mamaia. Cel puțin asta e impresia ce mi-a lăsat-o Mamaia acum vreo trei sau patru ani, cand am pășit ultima dată acolo. Eram cu gașca, într-una din vacanțele petrecute în 2 mai... în fiecare seară ne duceam ba în Vamă, ba cine mai știe pe unde. Chiar la plecare oamenii au zis hai sa facem o ultimă zi de plajă în Mamaia. Zis și făcut. Îmi amintesc că plaja era plină-ochi, de-abia aveai unde pune piciorul sa treci. Am găsit un loc relativ aproape de culoarul pentru diversele chestii cu motor pentru balacit prin apă (ski-jeturi și banane sau cum le-o zice, amicii ăștia cu care eram așa le ziceau). La fel de multă lume era și în apă ca și pe plajă. Mizerie multă, coșuri de gunoi pline cu vârf, revărsându-se. Oameni, copii, căței, o forfotă fără sfârșit prin și peste toată lumea care zăcea prăjindu-se la soare, cu umbreluțe sau fără umbreluțe. Amicii mei ziceau că le place Mamaia pentru ca e plină de viață. Da, plină, prea-plină, dând pe-afară de viață, daca viață înseamnă forfotă, țigănie, gălăgie și zgomot de-ți explodează timpanele, alergătură după senzații tari, tot mai tari, care să confirme sufletului tău amorțit faptul ca ești viu. Poate mie tocmai de-aia nu imi place Mamaia. Pentru că n-am nevoie de senzații artificiale diverse care să-mi confirme faptul că n-am murit încă, care să-mi distragă atenția de la o viață fadă. Dacă e să aleg, prefer locuri mai liniștite, gen Vama la început și sfârșit de sezon (deși nici Vama nu mai e ce-afost, devenint o Mamaie mai tânără), când vezi lume puțină sau foarte puțină pe acolo, sau câte un țărm de mai nimeni știut. Și daca mă plictisesc cumva, sunt destule locuri interesante prin zona Dobrogei de văzut, de aflat, de povestit, pot merge și la o discotecă, dacă am chef. Dar nu forfotă și agitație într-una, să mă simt furmică într-un mușuroi de furnici. Mă simt destul de furnică în mărețul București, nu-mi mai trebuie și-n vacanță. Nu îmi place.
Comentarii