Treceți la conținutul principal

cel mai greu pe lumea asta...


se pare ca e sa-i faci pe oameni sa iasa din modul lor propriu de a gandi si de a incerca sa inteleaga pe altcineva care gandeste mult diferit fatza de ei. e foarte greu sa repari o ruptura provocata de comunicare defectuoasa. dar am incredere in faptul ca toate se rezolva pana la urma, intr-un fel sau altul. iar cheia e comunicarea.

sambata asta mi-am serbat ziua in avans. din cauza de criza si fonduri insuficiente, am decis sa ma serbez la domiciliu, in vasta garsoniera. m-am gandit pe cine sa invit si am fost pusa intr-o situatie neplacuta. mi-am dat seama ca unii dintre prietenii mei nu s-ar simti bine in acest context. m-am infuriat gandindu-ma la problemele nerezolvate care trenau la noi in gashca si am scris ”sinceritate dura de octombrie”, ca sa se simta luati de guler, zgaltaiti, si sa provoc o reactie, o reluare normala a comunicarii. in urma gandirii profunde m-am decis sa invit doar cativa din gasca, dintre cei despre care stiam ca nu au o problema insurmontabila cu alex. si inca cativa vechi prieteni care-mi sunt dragi. iar sambata viitoare dau de baut si fratilor lui alex. si cam atat, din pacate. dar unde sunt petrecerile de alta data... poate in vremuri mai bune.

mesajul meu de pe blog a produs reactii. nu au fost cele scontate, nu s-a rezolvat de fapt nimic, pentru ca n-a fost un dialog veritabil. e deficienta tipului de comunicare pe e-mail, pe mess... nu e de-ajuns sa vorbeasca membrii unui grup intre ei, si-apoi sa ceara (to demand) un raspuns celeilalte parti. ei nu au ascultat cealalta parte, argumentele celeilalte parti. au intors pe toate partile propriile argumente si au tras, inevitabil, vechile concluzii. cum poti sa obtii rezultate noi folosind aceleasi elemente? in plus, toata lumea s-a sictirit si plictisit de ”subiect” si cu asta basta.
nu pare un dialog al surdului cu orbul? inainte de a porni voi spamul acela, eu am avut o lunga discutie cu mitzi, care s-a simtit jignita de ”sinceritate dura de octombrie”. discutie in care am tot intors treaba pe fatza si pe dos pana mi s-a acrit. si ajunsesem la concluzia ca nu mai vreau s-aud de vreo discutie pe tema asta! dar ati pornit-o voi, din nou, si nu am putut sa las o astfel de initiativa fara raspuns. mai ales ca m-am gandit ca poate o iesi ceva bun de-aici. s-a dovedit ca ceva bun nu prea a iesit, dar nu cred c-a fost nici rea. a fost un mic pas catre normalizare, cand oamenii incep sa zica ce-i doare. doar ca a fost incompleta, din cauza asteptarilor prea mari puse in aceasta tentativa.

mintea functioneaza bine doar cand e deschisa. cum ne blocam pe o chestie, idee, parere, etc, gata, nu mai putem primi argumente noi, pentru ca mintea le respinge. si macinam acelesi ganduri, frustrari, nemultumiri... si nu putem iesi din asta. stiu, ca doar nu fac nici eu exceptie. am si eu destule astfel de perioade cand ma blochez pe ceva si mi se pare o problema fara iesire. pana cand intervine ceva din exterior care ma face sa ma gandesc: oare ce cred eu e chiar adevarul adevarat? oare nu mi-a scapat vreun amanunt? si evident ca pot fi multe, multe „amanunte” care pot sa imi scape. si odata bagata si „amanuntele” in malaxor, obtin si alte rezultate.
Am invatat, cu greu, in viata asta, ca cel mai important lucru pentru comunicare e sa te pui in papucii celuilalt. si sa nu-l privesti cu pre-judecata.
de multe ori am gresit, judecand (in sens negativ) pe cineva prin prisma a ce vedeam sau simteam eu. sunt predispusa mai degraba sa vad lucrurile in mod pesimist, dar cu timpul mi-am dat seama ca asta e o prostie care nu ma ajuta. una e sa fii pesimist, alta e sa fii realist. poate am trecut in extrema cealalta, si in special in ce priveste oamenii, am poate prea multa incredere in capacitatile lor. nu, nu-i vad mai buni si mai frumosi decat sunt. stiu cine are un fond bun si cine nu. consider ca absolut toti cei pe care-i consider prieteni sunt oameni buni. doar ca fiecare dintre noi are cate ceva ce poate fi imbunatatit. si fiecare poate invata ceva de la ceilalti. o observatie amuzanta: nu-i vorba goala treaba cu „nu te uita la paiul din ochiul altuia, uita-te intai la parul din ochiul tau”. poate cel mai tare ne deranjeaza ceva ce si noi facem uneori, si nu ne dam seama. am constatat pe propria piele ca de multe ori reprosam cuiva ceva, si ma trezeam ca si acea persoana imi putea reprosa exact acelasi lucru, chit ca eram convinsa ca nu poate fi adevarat. pe urma ma gandeam mai bine si-mi dadeam seama ca nu-s nevinovata, si ca avea ceva dreptate persoana respectiva. Sa ne gandim fiecare in parte de ce ne deranjeaza cutare lucru la cineva, de unde provine deranjul, care e originea, cu se seamana din ce ni s-a intamplat. si pe urma sa punem lucrurile in alta lumina, sa gandim cu o minte proaspata, ca si cum nu ne-am fi gandit nicodata la acel ceva, ca si cum am fi o persoana noua. Dar asta n-o putem face singuri. Intotdeauna trebuie sa fie cineva care, chiar involuntar, spune sau face ceva care provoaca un declic in intelegerea noastra. Adica ne deblocheaza mintea.
Marturisesc ca atunci cand am scris „sinceritate dura de octombrie” eram in faza de minte inchisa. eram suparata, pur si simplu suparata pe toata situatia, pe faptul ca nu se rezolvase nimic, pe faptul ca trebuia sa nu invit pe cativa dintre prieteni, pentru ca eram suparata pe ei. Acum mi-a trecut. De fapt mi-a trecut de vreo saptamana, dupa discutia cu Mitzi, desi efectul imediat dupa discutie a fost de maxima enervare si rabufnire de sentimente negative. Dar dupa cateva ore mi s-a limpezit mintea... am inteles cateva lucruri, si in plus am vazut cu cata inversunare se intorcea Mitzi asupra acelorasi argumente, asupra a ce-a fost, facand cam ce faceam si eu de partea cealalta. Si mi-am dat seama ca gresesc, incapatinandu-ma sa fiu suparata pe oamenii din gasca. Oamenii sunt cum sunt, care mai incapatinat, care mai fricos, care mai lenes, care mai supus greselii. Sunt totusi prietenii mei, desi nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor mele. Acum stiu si voi avea asteptari mai mici. Ei sunt tot ei, tot oameni buni, doar ca am mai vazut cateva din defectele lor, pe care nu le banuisem poate. O sa-i incurajez sa le remedieze, daca vor vrea sa ma asculte. Si n-o sa le inchid usa in nas.

PS. acesta e un monolog, nu un dialog. asa era de fapt si ”sinceritate dura de octombrie”. nu e un spam, nu e o lista de mail, comentariile le consider de prisos. Iar ce mai avem de spus sa vorbim la o bere, la un vin fiert, la un ceai.

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş